ROLUL ORGANELOR ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE ÎN ASIGURAREA ORDINII DE DREPT PE TERITORIUL UNITĂȚII ADMINISTRATIV TERITORIALE RESPECTIVE

Autor: Sergiu Armașu, doctor în drept, primar de Ialoveni, vicepreședinte al Congresului Autorităților Locale din Moldova (CALM)

Nivelul asigurării ordinii de drept în orice societate este considerat criteriul de bază al unui stat de drept. La rândul său, construirea statului de drept este într-o legătură directă cu nivelul de cultură generală și cea juridică a membrilor societății, de modul de interacțiune a verigilor puterii statale – legislativă, executivă, judecătorească și voința politică a înalților demnitari care formează conducerea țării.

Administrarea publică în domeniul asigurării ordinii de drept este considerată una dintre sarcinile prioritare ale statului. De menționat că nici în legislație, nici în doctrina juridică națională, precum și în doctrina juridică străină, nu există unanimitate de opinii în ceea ce privește definirea de ,,administrare publică”.

Uneori termenul ,,administrare publică” se identifică cu termenul de ,,administrare statală”. Considerăm că nu este chiar așa. Administrarea statală, în sensul larg al cuvântului, este administrarea problemelor statului efectuată de către organele statale ale tuturor verigilor puterii (legislative, executive, judecătorești).

Administrarea publică (puterea executivă) poate fi privită ca parte a administrării statale, adică activitatea executivă-dispozitivă privind organizarea diverselor procese sociale în societate. Subiecții administrării publice sunt prezentați de către organele administrației publice și funcționării acestora, care sunt dotate cu competențe a caracterului autoritar.

Obiecții administrării publice sunt prezentați de către organizații, instituții, întreprinderi și cetățeni care nu dispun de competență cu caracter autoritar. Influența subiectului administrării (a administratorului) asupra celui administrat (obiectul administrării) are un caracter de dispoziție (dispozitiv).

Administrația, în general, se regăsește pretutindeni, în toată complexitatea vieții sociale, constituind una din cele mai utile activități umane. Administrația publică, în statele democratice, reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic. Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă și energică deoarece reprezintă necontenit statul atât în interior, cât și în exterior.

Administrația publică, în orice societate, fie ea clasică, fie modernă, reprezintă, în esență, un instrument al statului indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor obiective majore determinate de el, în fapt de realizare a unor valori politice stabilite prin actele juridice ,,în scopul satisfacerii interesului general, prin acțiunea puterii publice,,. În acest context, prof. Charles Debbash afirmă că administrația publică este aparatul de gestiune al problemelor publice. Ea este constituită din ansamblul serviciilor publice a căror bună desfășurare permite realizarea obiectivelor definite de puterea politică. Ea constituie organizarea care se dă oricărui grup social evoluat, instrumentul de coeziune și de coordonare indispensabilă, fără de care societatea se dezintegrează. Astfel, administrația publică are ca obiectiv realizarea valorilor politice, exprimând interesele generale ale societății, interese care sunt formulate prin lege.

În același context, prof, român Negoiță Al. definește administrația publică ca o activitate care constă, în principal, în organizarea și asigurarea executării, dar și în executarea nemijlocită a prevederilor Constituției, ale tuturor actelor normative și ale celorlalte acte juridice emise de autoritățile statului de drept, activitate realizată de către autoritățile administrației publice. Această definiție a administrației publice ridică, pe de o parte, problema modalităților prin care se realizează activitatea de executare a legii și, pe de altă parte, a elementelor componente ale administrației publice (autorități, organe, instituții etc.).

Cu referință la noțiunea de administrație publică, literatura de specialitate argumentează că are un dublu sens: unul de organizare, iar celălalt de activitate. De aici se relevă poziția, pe de o parte, a administrației publice în cadrul diferitor activități ale autorităților statale sau ale colectivităților locale iar, pe de altă parte, se disting cele două elemente componente esențiale și indispensabile ale administrației publice și anume: elementul formal  și elementul material.

În sens formal, administrația publică poate fi înțeleasă ca un sistem de organe, cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legii. Concepută ca sistem de organizare, administrația publică, la general, este alcătuită dintr-o serie de elemente componente, bine structurate de atribuții diferite, care conlucrează între ele (de ex. Președintele Republicii Moldova, Guvernul, organele centrale de specialitate ale administrației publice, autoritățile administrației publice locale etc.).

În sens material, administrația publică reprezintă o activitate de organizare a executării și de executare în concret a legii, realizată prin acțiuni cu caracter de dispoziție sau acțiuni cu caracter de prestație cu o finalitate ce presupune satisfacerea unor nevoi și interese generale ale colectivităților umane, prin asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către particulari, executare ce aparține fie în exclusivitate unor organisme statale, fie, alături de acestea, și unor autorități autonome alese. În altă opinie, administrația publică în sens material-funcțional semnifică activitatea desfășurată de componentele administrației publice care are drept obiect activitatea de organizare a executării și executarea în concret a legilor.

 Îmbrățișăm poziția specialiștilor în domeniu care consideră că în știința și practica administrării este corect și oportun să operăm cu doi termeni: ,,administrarea publică” și ,,administrația publică”.

Administrarea publică reprezintă un proces care constă în concordanța activității a două și mai multe persoane fizice, colective de muncă, organizații etc., orientată spre atingerea rezultatului concret care presupune realizarea în același timp atât a scopului administrării, cât și a scopului activității concrete. Administrarea ca obiectiv este prezentă în orice societate umană, fiind o funcție mereu actuală pentru orice organism social. Administrarea concentrată, realizată autoritar de către indivizi și față de indivizi, este administrarea publică ca modalitate a administrării sociale, spre deosebire de procesele de administrare ce au loc în sistemele tehnice și cele biologice.

 Am putea concluziona că esența (procesul) administrării publice, ca gen al administrării sociale, se manifestă prin intermediul a patru elemente componente ale acestei definiții: subiectul administrării (cine administrează); obiectul administrării (cei (cel) cine sunt administrați); legătura directă (subiect→obiect) prin care se transmit comenzile de administrare; legătura indirectă (subiect←obiect) – darea de seamă privind executarea comenzilor de administrare.

 Esența de bază a administrării în domeniul asigurării ordinii de drept constă în: determinarea scopului administrării; selectarea și determinarea căilor de atingere a scopului (modalităților de activitate); selectarea executorilor (obiecții administrării) care se vor bucura de o competență reală; conștientizarea sferei existente în care activează subiectul administrării (administratorul) și obiectul administrării (cel administrat); analiza neîntreruptă a rezultatelor administrării și modificarea comenzilor de administrare și acțiunilor obiectului(lor) administrării.

 Împărtășim concluzia precum că însuși procesul administrării publice constă în realizarea a trei funcții de bază: de orientare a sistemului; funcția asigurării sistemului; funcția conducerii operative (neîntrerupte) a sistemului.

La rândul său, sintagma ,, administrația publică”, în opinia profesorului V. Guțuleac se referă doar la un element al definiției ,,administrarea publică”. Sintagma ,,administrația publică” cuprinde întregul sistem al subiecților administrării publice care, în țara noastră, este divizat în două grupe: administrația publică centrală și administrația publică locală.

Activitatea acestor două grupe de subiecți (administrarea publică) nu poate, esențial, să se deosebească. Administrarea publică de nivel central și de nivel local se deosebește una de cealaltă doar prin unele trăsături.

Spre deosebire de administrația publică centrală, competentă să administreze în domeniul asigurării ordinii de drept la nivelul întregii țări, administrația publică locală este competentă de a realiza această funcție numai în limitele unității administrativ-teritoriale în care aceasta funcționează.

Organizarea locală reflectă regimul politic, transpunând pe plan local, spiritul și instituțiile. Un regim politic liberal va avea, drept consecință complementară, recunoașterea sau atribuirea unor libertății colectivităților locale.

Indiferent de țara unde le regăsim, colectivitățile locale se caracterizează prin următoarele elemente: existența unui teritoriu; recunoașterea unui anumit grad de autonomie chiar prin dispozițiile constituționale, justificat prin existența intereselor locale; principiul alegerii autorităților locale prin sufragiu universal; un anumit grad de protecție juridică, sub aspect legislativ.

 Caracter legislativ privește atât limitele acestor colectivități, cât și regulile de compunere și modalitățile de desemnare a autorităților, competențele acestora, precum și diferitele mijloace de a le exersa (mai ales, de natură financiară), dar și modalitățile de control la care activitatea acestora poate fi supusă.

Sub aspect terminologic, sintagma autorități locale reprezintă termenul generic, utilizat în toate statele Uniunii Europene, termenul de colectivitate teritorială fiind folosit pentru a desemna suportul teritorial sau populația, căreia i se aplică competențele acestor autorități.

Autonomia locală este considerată ca fiind una dintre ele mai eficiente forme de autogestiune administrativă. Astfel, evocăm opinia unui autor francez, C. Manda, care consideră că autonomia locală asigură un înalt grad de democrație, colectivitățile teritoriale autonome fiind ,,veritabile contrapuneri”, calitate în care pot să prevină abuzul guvernului central.

 În Republica Moldova, între cele două categorii, administrația publică centrală și cea locală, există corelații strânse, determinate de caracterul unitar al statului nostru, dar sunt și delimitări datorate faptului că la baza organizării și funcționării administrației publice locale se află principiile constituționale (art. 109 din Constituție) ale autonomiei locale.   

Dacă ne raportăm la principiile contemporane de organizare ale  administrației publice locale, vom reține că organizarea administrației publice locale din Republica Moldova se bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent nu doar în Europa, ci peste tot în lume.

Astfel, în doctrina administrativă se analizează, în mod tradițional, principiul descentralizării prin raportare la cel al centralizării, desconcentrarea, ca formulă intermediară și federalismul.

Dacă sub aspectul naturii sau esenței ei, descentralizarea este prezentată, de regulă, ca un mod de organizare a statului și administrației, sub aspect juridic, profilul noțiunii de descentralizare a fost conturat, în principal, de doctrină, legislației și jurisprudenței revenindu-le un rol secundar.

 Centralizarea, caracterizată prin dependența organelor locale de cele centrale ce stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu, presupune o strictă subordonare.

Cu alte cuvinte, centralizarea concretizează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul național la nivelul statutului, sarcini a căror îndeplinirea și-o asumă printr-o administrație ierarhizată și unificată.

 Desconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul descentralizării, fiind privită ca transfer de atribuții de la centru la agenții puterii centrale aflați la conducerea diferitor organisme locale; ea înseamnă mult mai puțin decât descentralizarea și presupune recunoașterea unei anumite puteri de decizie, în favoarea agențiilor statului repartizați pe întreg teritoriu țării (președintele raionului, serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de desconcentrare).

Astfel, serviciile publice desconcentrate sunt structurile administrative prin care ministerele și celelalte organe centrale își realizează competența pe întreg teritoriul țării și își îndeplinesc atribuțiile conferite de lege.

 Descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea politică ce implică federalismul.

În doctrina administrativă au fost identificate două forme ale descentralizării, și anume: descentralizarea teritorială și descentralizarea tehnică sau prin servicii.

Descentralizarea teritorială presupune existența unor autorități alese la nivelul autorităților administrativ-teritoriale, autorități ce dispun de competență materială generală.

 Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existența unor persoane morale de drept public care prestează anumite servicii publice distincte de masa serviciilor prestate de autoritățile statale.

În esență, gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în competența autorităților publice locale, de modul de organizare a autorităților publice locale, raporturile lor cu cele centrale și forma în care este exercitat controlul special efectuat de autoritatea centrală.

Elementele descentralizării sunt: personalitatea juridică, soluționarea propriilor afaceri, autonomia locală.

Autonomia locală reprezintă dreptul unităților administrativ-teritoriale de a-și satisface interesele proprii după cum consideră oportun cu respectarea legalității, dar fără intervenția puterii centrale. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării administrativ-teritoriale a unui stat. Ea constituie un drept, iar descentralizarea administrativă este un sistem ce o presupune. Ea nu trebuie înțeleasă însă în sensul unei libertăți totale, cu eliminarea oricărei intervenții a statului atunci când aceasta se dovedește necesară.

Prin urmare, descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare fără existența unui control statal, cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă. Tutela administrativă se materializează în sistemul moldovenesc de organizare și funcționare a autorităților administrației publice locale, în dreptul și obligația corelativă a acestui drept, ce revine președintelui raionului de a ataca în contencios administrativ actele consiliilor raionale și celor de nivelul I pe care, prin serviciul său de specialitate, le consideră ilegale.

 Potrivit construcției administrativ-teritoriale a Republicii Moldova, autoritățile administrației publice locale se divizează în două nivele: nivelul I și nivelul II.

Autorități ale administrației publice locale de nivelul întâi sunt autorități publice, luate în ansamblu, care sunt constituite și activează pe teritoriul statului (comunei), orașului (municipiului) pentru promovarea intereselor și soluționarea problemelor colectivităților locale.

Autorități ale administra iei publice locale de nivelul al doilea sunt autorități publice, luate în ansamblu, care sunt constituite și activează pe teritoriul raionului, municipiului Chișinău, municipiilor Bălți, Comrat, Strășeni, Orhei etc., unități teritoriale autonome cu statut juridic special, Gagauz-Yerim – pentru promovarea intereselor și soluționarea problemelor populației unității administrativ-teritoriale respective.

Orice unitate administrativ-teritorială este persoană juridică de drept public și dispune în condițiile legii de un patrimoniu distinct de cel al statutului și a altor unități administrativ-teritoriale.

Autoritățile publice în fiecare dintre aceste unități se întemeiază pe principiile autonomiei locale, fiecare dintre ele beneficiază de autonomie decizională, organizațională, gestionară și financiară, are dreptul la inițiativă în tot ce privește administrarea treburilor locale, exercitându-și, în condițiile legii, autoritatea în limitele teritoriului administrat.

 Sistemul administrației publice locale în fiecare dintre unitățile administrativ teritoriale, structura organizațională a fiecărei autorități publice, formele și metodele lor de activitate, trebuie să fie raportate la domeniile proprii de activitate care sunt clar reglementate prin lege.

Autoritățile administrației publice locale prin care se realizează autonomia locală în sate (comune), orașe (municipii) sunt consiliile locale, ca autorități deliberative și primarii, ca autorități executive.

Consiliile locale își organizează și desfășoară activitatea în domeniile stabilite de Legea privind descentralizarea administrativă, dispunând în acest scop de competențe (ansamblul de obligații și drepturi ale autorităților publice locale în domeniile de activitate care le sunt stabilite) depline care nu pot fi puse în cauză sau limitate de nici o autoritate publică, decât în condițiile legii. Competențele autorităților publice locale sunt delimitate, în condițiile legii, între competențele autorităților publice deliberative și executive de nivelurile întâi și al doilea. Autoritățile administrației publice centrale nu pot să stabilească sau să impună competențe autorităților publice locale fără o evaluare prealabilă a impactului financiar pe care aceste competențe l-ar putea genera, fără o consultare a autorităților locale de nivelul corespunzător și fără ca colectivitățile locale să fie asigurate cu mijloacele financiare necesare.

Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleși în condițiile codului electoral. Numărul de consilieri se stabilește în funcție de numărul de locuitori ai unității administrativ-teritoriale la data de ianuarie a anului în care au loc alegerile, conform datelor statistice.

 Statutul juridic și organizarea activității aleșilor locali din cadrul autorităților publice locale, inclusiv din unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special, se reglementează, prin Legea privind statutul alesului local.

 Consiliul local de nivelul întâi devine subiect al administrării publice și subiect al dreptului administrativ din momentul obținerii capacității administrativ-juridice: capacitatea de folosință o obține din momentul constituirii legale: iar cea de exerciț iu-din momentul întrunirii în ședința de constituire.

Consiliul local este legal constituit dacă sunt validate mandatele a cel puțin două treimi din numărul de consilieri aleși. Acesta se întrunește în ședința de constituire în termen de 20 de zile calendaristice de la data validării mandatelor de consilier. Consilierii din unitățile administrativ-teritoriale de nivelul întâi se convoacă în prima ședință prin hotărârea consiliului electoral de circumscripție, care notifică Comisiei Electorale Centrale prima convocare a consiliului local. Ședința consiliului este deliberativă și constituie o procedură reglementată prin legea respectivă în art.13.

Lucrările ședinței de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier dintre cei prezenți la ședință, asistat de unul sau doi dintre cei mai tineri consilieri prezenți.

Ulterior, Consiliul local formează organele sale de lucru (fracțiuni și comisii consultative de specialitate), în condițiile Legii numărul 457-XV din 14 noiembrie 2003 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind constituirea și funcționarea consiliilor locale și raionale.

Durata mandatului consiliului local este stabilită de Codul electoral și constituie 4 ani. Consiliul local își exercită mandatul de la data declarării ca legal constituit până la data constituirii legale a consiliului nou-ales. Mandatul consiliului local poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau catastrofă.

Consiliul local se întrunește în ședință ordinară o dată la trei luni, la convocarea primarului, cu excepția primei ședințe. Acesta se poate întruni în ședință extraordinară, cu ordinea de zi propusă, ori de câte ori este necesar, la cererea primarului sau a cel puțin o treime din numărul consilierilor aleși. Convocarea se face cu cel puțin 5 zile înainte de ședința ordinară și cu cel puțin 3 zile înainte de ședința extraordinară a consiliului local.

Ședințele consiliului local urmează a fi publice. Orice persoană interesată poate asista la ședințele consiliului local. Cetățenii, asociațiile, constituite în corespundere cu legea și cu alte părți interesate, au dreptul: de a participa, în condițiile legii, la orice etapă a procesului decizional; de a avea acces la informațiile privind bugetul localității și modul de utilizare a resurselor bugetare, la proiectele de decizii și la ordinea de zi a ședințelor consiliului local și ale primăriei; de a propune inițierea elaborării și adoptării unor decizii; de a prezenta autorităților publice locale recomandări, în numele propriu sau în numele unor grupuri de locuitori ai colectivităților respective, privind diverse proiecte de decizie supuse dezbaterilor.

Prezența consilierilor la ședința consiliului local este obligatorie. Ședința consiliului local este deliberativă dacă la ea sunt prezenți majoritatea consilierilor aleși.

Deciziile consiliului local se semnează, în cel mult 5 zile de la data desfășurării ședinței lui, de președintele acesteia și se contrasemnează de secretarul consiliului.

 Dacă secretarul consiliului consideră că decizia consiliului local este ilegală, el este în drept să nu o contrasemneze și să solicite consiliului reexaminarea acestei decizii. El va remite decizia consiliului local, primarului și, în cazurile prevăzute de lege, oficiului teritorial al Cancelariei de Stat în cel mult 5 zile după data semnării. În cazul în care primarul consideră că decizia consiliului local este ilegală, el sesizează oficiul teritorial al Cancelariei de Stat și/sau instanța de contencios administrativ.

Deciziile cu caracter normativ intră în vigoare la data aducerii la cunoștință publică prin publicare sau prin afișare în locurile publice, iar cererea cu caracter individual – la data comunicării persoanelor vizate.

Merită atenția savanților problema responsabilității și răspunderii consilierilor în consiliu local. Ca și în cazul membrilor Guvernului, responsabilitatea și răspunderea consilierilor au o semnificație dublă:

1. a) Pentru legalitatea și oportunitatea deciziilor consiliului care le-a votat, ei poartă responsabilitatea și răspunderea morală și politică colegială;
2. b) Pentru propria activitate desfășurată în exercitarea mandatului, conform legislației în vigoare, ei poartă responsabilitatea și răspunderea personală sub toate formele: morală, politică, inclusiv cea juridică, fiind subiecți speciali ai ultimii forme de răspundere.

Ca modalitate concretă de răspundere a consiliilor locale și a consilierilor ca reacție la depășirea responsabilității față de atribuțiile ce le revin, pot fi: 1) dezvoltarea consiliului local înainte de expirarea termenului și 2) încetarea înainte de termen a mandatului de consilier.

Decizia consiliului de ridicare a mandatului, fiind un act administrativ cu caracter individual, poate fi atacată de către consilier în instanța contencios administrativ.

Puterea executivă la nivel local este reprezentată de către primari. Primarul este șeful administrației publice locale acest statut primarul îl obține din momentul apariției capacității administrativ-juridice de subiect al administrării publice. Atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu apar din momentul confirmării legalității alegerii primarului și validării mandatului acestuia.

Primarul participă la ședințele consiliului local și are dreptul să se pronunțe referitor la toate problemele supuse dezbaterilor. Odată cu viceprimarii, el cade sub incidența Legii privind statutul alesului local.

Validarea sau invalidarea mandatului de primar se aduce la cunoștința publică. Se comunică oficiului teritorial al Cancelariei de Stat și se prezintă de către un judecător la prima ședință sau, după caz, la o ședință extraordinară a consiliului.

 Competența primarului în domeniul asigurării ordinii de drept este foarte largă. El este, practic, unicul coordonator al tuturor forțelor, dotate cu atribuții de a organiza executarea și de a executa prevederile legale care constituie ordinea de drept, pe teritoriul unității administrativ-teritoriale respective.

Primarul este responsabil față de consiliul local și alegătorii săi pentru onorarea atribuțiilor ce îi revin. El prezintă, la cererea consiliului local, informații despre executarea deciziilor luate de consiliu, alte informații despre activitatea sa de executare a anumitor atribuții ce îi revin potrivit legii.

 Una dintre metodele de bază de realizare a atribuțiilor funcționale de către primar este elaborarea și emiterea actelor administrative. În acest scop, primarul emite dispoziții cu caracter normativ și individual.

Dispozițiile cu caracter normativ sunt remise, în termen de 5 zile după semnare, oficiului teritorial al Cancelariei de Stat și intră în vigoare la momentul aducerii la cunoștința publică. Dispozițiile primarului se includ în Registrul de stat al actelor locale în termen de 5 zile de la data semnării lor de către acesta. Suplimentar, dispozițiile cu caracter normativ se afișează în locuri publice. De asemenea, dispozițiile cu caracter normativ intră în vigoare la data includerii lor în Registrul de stat al actelor locale sau la data indicată în textul dispoziției, care nu poate preceda data includerii acesteia în Registrul de stat al actelor locale. Cele cu caracter individual devin executorii după ce sunt aduse la cunoștință persoanelor vizate sau la data indicată în textul dispoziției, care nu poate preceda data includerii acesteia în Registrul de stat al actelor locale.

Aparatul de lucru al primarului este primăria. Aceasta este organizată și funcționează în baza unui regulament aprobat de consiliu local.

 Condițiile numirii, angajării, promovării, sancționării și încetării raporturilor de serviciu sau de muncă ale personalului primăriei, drepturile și obligațiile lui sunt stabilite de legislația în vigoare și de regulamentul primăriei, aprobat de consiliu local.

Primarul, fiind subiect unipersonal al administrării publice, din momentul învestirii lui în funcție, în modul stabilit de lege, se face responsabil de modul și rezultatele exercitării funcției de șef al executivului consiliului local.

 Depășirea acestei responsabilități implică o răspundere. Primarul poartă răspundere personală atât morală și politică, cât și juridică, administrativ-patrimonială, administrativ-disciplinară, contravențională, civilă și penală, fiind subiect special al răspunderii juridice.

 Are tangență parțială cu răspunderea juridică a primarului – încetarea înainte de termen a mandatului, iar suspendarea din funcție –  tangență directă.

În ceea ce privește răspunderea juridică a primarului, considerăm că mecanismul juridic de aplicare a acestei forme de răspundere nu este lipsit de unele lacune.

De exemplu, potrivit legii, primarul este obligat să organizeze executarea și să execute personal hotărârile consiliului respectiv. În cazul în care organul reprezentativ adoptă o hotărâre care vine în contradicție cu legislația în vigoare, mai mult ca atât, executarea căreia vădit va duce un prejudiciu material colectivității respective, consiliul local, ca subiect al administrării și autor al deciziei adoptate, nu poate fi ca subiect pasiv al răspunderii juridice, deoarece este un organ colegial, iar în cazul răspunderii juridice strict se respectă principiul ,,răspunderii personale”.

 La rândul său, față de primar, ca subiect unipersonal, în cazul emiterii unei dispoziții de organizare a executării sau executării hotărârii ilegale a consiliului local, poate fi aplicată orice formă de răspundere juridică.

Potrivit legii, primarul își exercită atribuțiile de la data validării mandatului până la data validării următorului mandat de primar, cu excepția cazurilor când mandatul încetează înainte de termen. Prelungirea, prin lege organiсă, a mandatului primarului poate avea loc numai în caz de război sau catastrofă. Înainte de termen, mandatul primarului încetează în caz de: demisie; incompatibilitate a funcției: imposibilitate de a- i exercita atribuțiile pe o perioadă mai mare de luni consecutive, inclusiv pe motiv de boală; intrarea în vigoare a sentinței de condamnare; deces.

 Suspendarea din funcție a primarului poate avea loc în cazul în care el a fost oferit justiției pentru săvârșirea unei infracțiuni. Suspendarea poate fi dispusă numai de către instanța de judecată, în condițiile legii și durează până la soluționarea definitivă a cauzei.

 În cazul în care inculpatul a fost achitat sau dosarul său penal a fost clasat, cu excepția cazurilor de amnistie, primarul suspendat din funcție are dreptul la reparare în condiție legii, a prejudiciului cauzat. El este restabilit în funcție pentru perioada până la expirarea mandatului său.

 Administrarea publică privind asigurarea ordinii de drept efectuată de către administrația publică locală de nivelul doi nu constituie obiectul prezentei cercetări științifice.

Aici ne vom axa pe o singură problemă care, în viziunea noastră, este una importantă pentru localitățile care constituie centrele raionale și necesită o investigație științifică complexă și elaborarea unor soluții. Ne referim la interacț iunile dintre:

1. a) consiliul raional și consiliul localității care este centrul raionului;
2. b) președintele raionului și primarul centrului raional;
3. c) consiliul raional și primarul centrului raional.

Consiliul local al centrului raional și primarul acestei localități au primit mandat de încredere de la alegătorii centrului raional și sunt obligați să protejeze, în primul rând, interesele lor.

La rândul său, consilierii raionali au primit mandat de la alegătorii întregului raion și clar că trebuie să stea la straja intereselor tuturor cetățenelor raionului.

 În ceea ce privește locul și rolul președintelui raionului în administrarea publică, mandatul juridic al lui, considerăm că ridică multe semne de întrebare. Potrivit legislației în vigoare, președintele raionului este ales de către consiliul raional la propunerea a cel puțin o treime din consilierii aleși, cu votul majorității și consilierilor aleși. Deci, spre deosebire de primarul centrului raional, președintele raionului nu primește mandat de încredere în mod direct de la alegători. Considerăm că această modalitate de alegere a președintelui raionului este depășită. Ca șef al executivului raionului, acesta trebuie să fie garantul asigurării drepturilor și intereselor legitime ale tuturor cetățenelor raionului. Totodată, el se află în dependență directă de consilierii raionali care au format coaliția de guvernare la nivel raional.

În acest sens, ar fi rațională preluarea practicii legislatorului român unde, potrivit Legii nr.67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale (modificată prin Legea nr. 35/2008) și președintele consiliului județean este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.