Suflet firav, gingaș trup
Au crezut despre-o femeie
Chiar de suflete le-ncleie
Și le-aprinde în scânteie
Toi ei cred că azi conduc.
Se adună iar în grup,
Se lovesc și se corup,
Dar când oarba aroganță
Nu aduce o speranță,
Când trufia și mania
Se lovesc din nou de zid.
Vine Ea, ca Baiazid,
Ca Traian, ca Dragoș oare?
Ori doar mie mi se pare,
Nu e Țepeș, nu-i Ștefan,
Nu e înger, nu-i satan.
Nu-i un munte, nu-i un râu
Dar e spicul cel de grâu,
Este bobul lui în floare,
Este astrul ce răsare
Este tot ce noi, bărbații,
Am crezut c-avem de veci.
Când de fapt, într-un ghiveci
A-nflorit răsăritoare,
Luna, astrul ce răsare
Și în loc a fi altar
Ea a devenit primar.
Și de-aici, sfinția-i scumpă
S-a tot împărțit prin sat,
Ea e mamă, ea e tată,
Ea-i femeie și bărbat.
Ea, e pompier când arde,
Ea irigă tot ce-i sec
Și când alții se petrec,
Îngerul-primar veghează
Baștina având în pază,
Orice casă, orice drum
Orice praf și orice scrum.
Grija ei de sus coboară,
Fără-a fi superioară,
Peste tot ce-i trist în sat,
Peste lanul cel uitat,
Peste drumuri destrămate,
Case și fântâni uitate,
Nu privește-n calendar,
E zidar, e gospodar.
Ea nu-i ea, Ea e Primar!
O privesc atent din stânga,
Ea nu știe că o văd
Cum se luptă și prevăd
Că n-o so-nțeleagă mulți
Cei netrebnici și desculți.
Cei pe care ea în tihnă
Îi alină și adoarme,
Lăcrimând lângă un mal,
Și știind că ea în taină-i
Asistentul social.
Doar că lacrima femeiei
N-are preț în zi și noapte,
Toți sunt duri și tari în vorbe
Dar mai slabi și demni în fapte.
Numai Ea, fără de slove
Dar cu mâinici suflecate.
Pregătită de cutremur,
Înarmată, înzestrată,
Gata să doboare-un taur
Ea demult nu mai e fată,
Frică n-are de balaur.
Știe Ea ce are-n minte
Și zâmbește când e-amar
Ea în sat e Președinte,
Ea – este Doamna Primar!
Autor:
